Mă gândeam zilele astea, de ce aleg oamenii să mintă și în ce circumstanțe o minciună ar putea fi considerată nevinovată? și sincer nu găsesc un răspuns potrivit...toată lumea spune câte o minciună, fie pentru că le e teamă de reacția celuilalt, așa cum se întâmplă de obicei atunci când o prietenă te întrebă de exemplu ” cum îmi stă în rochia asta?” , fiind vorba de o prietenă ar trebui să îi spui adevărul, dar cum să-i spui asta fără să-i rănești sentimentele? Alegi un mod de a-i spune că nu-i culoarea potrivită, sau că este loc de mai bine...dar și aceste lucruri ar putea să o facă să-și piardă încrederea în sine, sau mai grav, căci uh....e greu să mulțumești o femeie(fac parte din partea asta a rasei umane și stiu ce spun, una gândesc alta fac, e ca și cum Dumnezeu a reunit în femeie tot ce era mai complicat) ar putea crede că ești doar invidioasă... și atunci ce faci? Alegi să-i spui, fără ipocrizie ci doar ca să n-o rănești, ”îți vine bine, dar nu cred că e potrivită pentru o astfel de ocazie”! și voila....tocmai ai spus o „minciună nevinovată”, e perdonabilă? Nu prea cred! ...revin la aceeași întrebare: în ce circumstanțe o minciună poate fi considerată nevinovată?
Altă situație, un nou context....cum să-i spun celui de lângă tine că ți-ai dat seama că nu este persoana potrivită pentru tine? lucrurile merg destul de bine între noi, dar cum să-i spui că ai încercat să ți la el, pentru că de iubit nu poate fi vorba,...dar nu ai reușit și pentru binele amândurora te-ai hotărât că ar fi mai bine ca această presupusă relație să se încheie? Evident amâni și te bazezi pe faptul că o să-și dea singur seama că nimic nu mai este la fel, și o să fie el cel care o să spună....stop! pentru că dacă el este cel care pune capăt relației, tu, în cauză, tu, adevărata problemă, n-o să te mai simți vinovată pentru că ai pus punct unei relații care nu putea duce nicăieri, și nu ai rănit un tip care în alte circumstanțe ar fi fost candidatul ideal. Nu se numește asta a trăii în minciună?.... aș tinde să cred că adevarul este întodeauna o prioritate! Să fie oare așa?
Sau atunci când persoana de lângă tine îți spune într-o zi, „te iubesc!” cuvinte mari, cuvinte pe care oricine ar vrea să le audă la un moment dat, pentru că fiecare dintre noi tânjim să fim iubiți, ego-ul nostru este atât de mare încât avem o plăcere soră cu sadismul atunci când le auzim, ne gâdilă urechile și orgoliu, prin natura noatră egoiști...nu contează persoana care spune aceste cuvinte....dar cum să-i spui că tu nu ai aceleași sentimente? Te mulțumești să-i spui „și eu dragul meu!”....o minciună nevinovată în aparență, nu? Dar care ar putea căpăta proporți uriașe, cu consecințe destul de grave! ....și atunci merită să spui chiar și o „minciună nevinovată”? ( Ps. coperta din imagine și cartea, n-au nici o legatură cu substratul textului meu, sunt doar reprezentative ;) , but , still ....merită lecturată )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu